Cetatea Cluj – Castrul regal din Cuj-Mănăștur (Dealul Calvaria)

Cod Lista Monumentelor Istorice: C J – I -s- B – 0 6924

În lipsa surselor scrise, istoria timpurie a Clujului medieval continuă să fie neclară. Cu toate acestea, este cert că în perioada de organizare a sistemului comitatens din epoca arpadiană timpurie se găseau aici trei nuclee importante, strâns legate: castrul regal din Cluj-Mănăștur (cetatea Cluj), așezarea de tip suburban care s-a dezvoltat în apropierea castrului (Cluj) și centrul minier salin de la Cojocna. Castrul regal, care a servit drept reședință de comitat, avea inclusiv rolul de a proteja mina de sare și drumul spre Oradea.
Deși prima mențiune a comitelui de Cluj datează abia din 1177, iar numele cetății Cluj apare doar în 1213, reședința de comitat trebuie să fi funcționat deja în secolul al XI-lea. Vestigiile sale (valul de pământ vizibil și astăzi) se găsesc pe dealul Calvaria din cartierul Mănăștur: adaptându-se conturului dealului, fortificația de pământ pe o structură de bârne avea formă ovală alungită pe direcția est-vest (220 × 98 metri), cu accesul probabil pe latura de sud-est, așa cum este și astăzi. Funcțiunea inițială a castrului a fost diversificată relativ devreme, cel târziu în timpul domniei regelui Ladislau I (1077-1095), prin înființarea unei mănăstiri benedictine: numele așezării independente de mai
târziu, Cluj-Mănăștur, provine de aici, iar actuala biserică romano-catolică cu hramul Adormirii Maicii Domnului (cunoscută și ca Biserica Calvaria) păstrează elemente medievale târzii din lăcașul de cult vechi. Activitatea mănăstirii ca loc de adeverire (locus credibilis, cu atribuții notariale) este atestată deja în secolul al XIII-lea, grație căreia aceasta a devenit una dintre cele mai importante instituții publice din Transilvania. În acel moment însă castrul nu mai era reședință de comitat: pentru o vreme cele două instituții au coexistat aici, dar la sfârșitul secolului al XII-lea administrația comitatului a părăsit castrul folosit din ce în ce mai sporadic.
Fortificația a continuat să fie întreținută, fiind abandonată după distrugerea sa în urma invaziei mongole din 1241. Abația benedictină, reconstruită de mai multe ori de-a lungul secolelor, a funcționat aici până la secularizarea averilor bisericești din 1556. În secolele al XVI-lea și XVIII-lea, mănăstirea a fost preluată pentru perioade mai scurte de către iezuiți, în anii 1780 biserica sa a fost folosită ca grânar, iar mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, pietrele sale au fost utilizate pentru construcțiile orașului. Doar sanctuarul și sacristia (din secolul al XV-lea) s-au păstrat din biserica medievală. Nava ridicată între 1895 și 1896 s-a realizat în stil neogotic.

Curiozitate:

  1. Într-un studiu publicat în 1984, istoricul și arhivistul Zsigmond Jakó a examinat documentele privilegiale ale abației, descoperind o serie de falsificări realizate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Inițiatorul acțiunii a fost probabil însuși abatele Otto (1361-1383), falsificările fiind realizate de un anume magister Ștefan, care trebuia să fi fost familiarizat cu practicile cancelariei regale. Ulterior,
    acesta a fost condamnat la ardere pe rug pentru falsificare de documente și sigilii de către voievodul transilvănean Ladislau Losonczi. Documentele falsificate aveau menirea de a soluționa litigiile mănăstirii prin confirmarea dreptului de proprietate al acesteia asupra anumitor domenii, documentele originale fiind pierdute în decursul unor conflicte anterioare: la sfârșitul secolului al XII-lea, episcopul Transilvaniei a intrat cu forța în mănăstire și a întemnițat abatele împreună cu doi călugări, iar la începutul secolului al XIII-lea, episcopul Vilhelmus (1204-1221) a distrus documentele privilegiale ale mănăstirii. Se pare că operațiunea de falsificare a ieșit la iveală deoarece, după ce în 1383 regina Maria a ordonat ca abatele Otto să prezinte diplomele originale, acesta a dispărut din sursele scrise, iar activitățile mănăstirii ca loc de adeverire au fost suspendate împreună cu distrugerea sigiliului său autentic, acestea fiind reluate abia după numirea unui nou abate în mai 1384.

 

Foto: Szabó Tamás